Vulcanul Wenchi
Vulcanul Wenchi
În primavara acestui an, drumurile m-au dus în Etiopia.
Ajuns acolo, una dintre etapele calatoriei a fost si vulcanul Wenchi.
În completarea celor scrise în numarul din noiembrie al revistei Pipo, va redau mai jos cele traite si vazute atunci, cuprinse în jurnalul meu de calatorie…
A trecut mai mult de o jumatate de zi de când astept sa prind un camion, cu ajutorul caruia sa parcurg vreo 40 km. De vreun autobuz local am înteles ca nici nu poate fi vorba...
Mai stau putin sa vad ce se întâmpla si, daca nu am noroc, o voi porni în cele din urma pe jos...
Astept la o intersectie de drumuri din mica localitate Ambo, undeva spre centrul Etiopiei.
De plictis nu poate fi vorba – îi privesc pe comerciantii din jur... Aici e si loc de piata de animale si cereale si, în plus, e Sâmbata Mare din Saptamâna Pastelui. E un furnicar de oameni, miei, iezi si gaini. Se alege marfa... se negociaza pretul... si animalele îsi schimba proprietarul. Orele de viata le sunt numarate, urmand sa fie sacrificate a doua zi, de Sfânta Sarbatoare. Macar în astfel de momente, chiar si în saracia etiopiana se fac eforturi ca masa sa fie ceva mai îmbelsugata, ca în restul anului localnicii abia de au ce pune pe masa...
La un moment dat, într-o tromba de praf apare un camion.
Alaturi de altii, fug si eu spre el... Aflu ca m-ar putea duce pâna în apropiere de destinatia dorita.
Bena camionului este pur si simplu luata cu asalt, locurile fiind limitate...
Sacii cu graunte sunt aruncati peste parapetul metalic... peste ei „zboara” animalele... si oamenilor le ramane cel mai mic spatiu. Am încaput si eu...
Înghesuiti ca sardelele într-o conserva, platim „biletul” si asteptam plecarea... care tot întârzie. Agasati de caldura, în cele din urma pornim, dar nu înainte de a se trage peste întreaga bena – adica peste capetele tuturor – o prelata! Fiind un transport clandestin, nu putem fi lasati la vedere pâna ce nu ne îndepartam de localitate.
Pâna sa fim din nou la aer liber, aproape ca ne sufocam sub acoperamânt...
Pentru mine primeaza însa ineditul situatiei si, pâna la urma, nu am ce face decât sa ma amuz de întreaga faza.
Au trecut mai bine de trei ore pentru a strabate 40 km.
Drumul plin de serpentine a urcat si a coborât un teren puternic valurit. Asfaltul a lipsit cu desavârsire, iar la urcarile cu panta accentuata am fost nevoiti sa coborâm din camion, motorul neputând trage la deal întreaga încarcatura.
Câtiva au parasit camionul, ajungând pe lânga casa. Cu siguranta îî asteptau alti kilometri de facut pe jos, spre vreuna dintre colibele ce punctau întregul decor pâna departe, cât cuprindeai cu privirea.
În cele din urma mi-a venit si mie rândul...
Mi-am luat ramas-bun de la cei din jurul meu – degajati si plini de voiosie – carora le-am fost un personaj exotic, am parasit masina... si am pornit-o pe un drumeag lateral, aratat de sofer...
Cei câtiva kilometri pe care îi mai fac pe jos ma duc pâna la marginea unui decor cu totul senzational – craterul vulcanului Wenchi...
Este noua etapa a expeditiei din Etiopia.
Când mi-am pregatit expeditia, aflasem despre el ca adaposteste o mica comunitate si mi-am propus sa vad pe viu ce pot face niste oameni într-un crater de vulcan...
Ziua e pe sfârsite...
La aceasta latitudine, aproape de Ecuator, ziua este scurta, iar întunericul se lasa brusc.
Trebuie sa-mi gasesc un loc de înnoptare...
De pe buza vulcanului, cobor spre partea lui interioara. Gasesc un mic tapsan ceva mai înalt, pozitionat strategic. Va fi numai bun pentru câteva fotografii pe care le voi face dimineata. Acum lumina e deja prea slaba...
Am o privire asupra satului din crater, asupra unei mari parti din lac si a versantilor care ma înconjoara...
Îmi întind cortul si trec la odihna. Ma trezesc însa înainte de miezul noptii si ies sa vad care e atmosfera pe afara. E Sâmbata Mare, urmeaza Învierea Domnului si caut sa vad lumini si sa disting ceva miscare pe undeva, precum se întâmpla la noi pe lânga biserici.
Dar nu se întrevede nimic... e bezna si liniste. Vad doar licaritul stelelor oglindite în apa lacului si aud ciripitul unor pasari...
Dimineata, un soare generos se revarsa peste întregul decor.
Îmi strâng echipamentul si ramân înca pe la înaltime, pentru a fotografia. Cu teleobiectivul „rup” crâmpeie din întregul peisaj.
Nu trece mult timp si, de pe mica insulita care e pe lac, vad ca pornesc spre partea locuita oameni cu barci.
Am aflat mai târziu ca acolo este bisericuta asezarii si ca oamenii au fost la slujba din Duminica Pastelui. Înainte de prânz, cu ajutorul unui localnic, stând ghemuit într-o barcuta scobita din trunchiul unui copac, am vizitat si eu mica biserica. Dar era prea târziu pentru a mai prinde ceva din slujba zilei de sarbatoare.
Ziua îmi trece repede...
Strabat partea de jos a craterului, printre colibe si culturi.
Pe lânga enset, oamenii locului mai cultiva cartofi. Spatiul, fiind foarte zgârcit pentru pasunat, face ca animalele – capre, vaci – sa fie aici în numar mai mic.
Nu prea sunt bagat în seama, precum în alte parti. Nu se mai iau copiii dupa mine, si nici cei maturi...
E zi de odihna si oamenii stau prin colibe. Intru în câteva... Sunt servit cu bucati de enset si brânza, iar ca desert primesc enset si miere. Beau talla, o bautura din cereale fermentate – e tulbure, maronie, cu bucati de tarâte si cereale prin ea. Pisca putin la limba, dar e racoritoare, fiind considerata berea traditionala...
Ma prinde înserarea pe lânga colibele marginase. Un barbat îmi face semn sa merg la el si sa înnoptez. Nu stau mult pe gânduri si accept.
În coliba întâlnesc doua fetite si un baiat. Îl întreb, dar nu înteleg unde zice ca este nevasta.
Nu avem nicio limba comuna, dar, obisnuit fiind de-a lungul anilor sa stau printre diversi oameni cu care trebuie sa comunic cumva, reusesc sa mai pricep destule lucruri.
În timp ce baiatul aprinde focul, barbatul iese afara si se întoarce cu câteva fire de ceapa verde. Mai aduce si sase capre si doi magarusi! Împinge animalele spre fundul colibei, dupa un grilaj de lemn.
Se apuca de gatit...
Curata ceapa si o taie marunt, alaturi de doi ardei grasi. Ia o bucata de carne, atârnata pe peretele de lemn al colibei, pe care o marunteste. Pune totul într-un ceaun cu putina apa si da la foc. Mai amesteca... iar între timp bem dintr-un bidonas un fel de suc dulceag, bun la gust, dar a carei provenienta nu am deslusit-o.
Înauntru este un fum de abia poti respira, daca te ridici în picioare. Iar lumina este doar cea de la focul ce arde mocnit, în mijlocul colibei. Doar lumina blitz-ului meu strafulgera puternic, din când în când.
Trece vreo jumatate de ora pâna ce mâncarea pare gata...
Gazda toarna apa dintr-un bidon si spala un bol de plastic, dupa care ma serveste cu câteva bucati de carne si putina zeama, alaturi de deja nelipsitul enset. Din alte boluri începe sa manânce restul familiei. Astfel ca, la final, ceaunul ramâne gol...
Înainte de culcare, vad un obicei deosebit... Nu-l mai vazusem pe la nicio familie anterioara pe la care innoptasem. Pe rând, toata familia se spala pe picioare!
Chiar daca folosesc aceeasi apa, spalatul inainte de culcare este un lucru de remarcat pe aceste meleaguri... Ultimul, mi-a venit si mie rândul sa ma spal, numai ca eu am parte de o portie de apa curata...
Dupa cina si igienizarea sumara, trecem la somn...
Ne întindem pe jos. Ei printre pleduri si eu în sacul de dormit...
A doua zi dimineata las echivalentul a 15 dolari gazdei mele, pentru a-i fi de folos, si o pornesc din nou la drum...
Voi mai ramâne însa în zona...
Decorul e de vis si vreau sa-l mai descopar... Combinatia, alcatuita din vulcan, crater, un mare lac, vegetatie si oameni, îmi pare unica...