Statisticile o spun: a crescut incidenta copiilor cu ADHD (copii care prezinta deficit atentional, hiperactivitate). Cum ii recunoastem? Se concentreaza mai greu, nu reusesc sa duca o sarcina la indeplinire decat cu ajutor, nu comunica prea bine si, pentru ca de cele mai multe ori nu se pot face intelesi, sunt agresivi.
Tinta oricarui parinte care are un copil ce prezinta dizabilitati trebuie sa fie integrarea acestuia intr-o colectivitate normala de copii. Bineinteles, acest lucru este posibil numai daca problematica acestuia o permite si daca exista intelegere si suport atat din partea intregului personal didactic, cat si a colegilor de clasa.
Copiii cu ADHD pot avea un intelect normal, dar, datorita faptului ca fac eforturi uriase de concentrare, procesul de invatare are de suferit, iar ei trec adesea ca avand un IQ inferior capacitatilor reale. De asemenea, nu trebuie uitat si faptul ca, din pacate, in tara noastra, nu exista suficient suport informational, ca sa nu mai vorbim de cursurile de instruire pe care ar trebui, dupa parerea mea, sa le parcurga orice cadru didactic. Ideal ar fi ca intregul material de invatare sa fie astfel construit, incat sa stimuleze in permanenta curiozitatea stiintifica a copiilor si capacitatile creatoare si artistice ale acestora. In invatamantul asa zis normal, predarea cunostintelor se face in continuare dupa acelasi sistem rigid. Adica se marseaza foarte mult pe memorare, pe asimilarea masiva de cunostinte, fara a se insista prea mult pe intelegerea efectiva a fenomenelor si proceselor, pe cercetare, fapt care duce mai degraba la o insusire mecanica a cunostintelor.
In ceea ce priveste scolile speciale de la noi din tara, acestea sunt inca foarte departe de ceea ce ar trebui sa fie, atat ca dotare, cat si ca grad de pregatire si de implicare al cadrelor didactice ce nu sunt stimulate adecvat financiar si nici sprijinite suficient de catre stat. Marele ajutor pe care statul il acorda copiilor cu dificultati de invatare consta in acordarea unui profesor de sprijin, care, din pacate, nu are dreptul de a acorda asistenta copilului decat de doua ori pe saptamana, cate o singura ora. Ce ajutor poate fi acesta, de numai o ora? Comentariile sunt de prisos. Si asa se ajunge la "pierderea" unor copii ce prezinta usoare dizabilitati si care ar putea – este adevarat, cu un efort consistent din partea adultilor – sa se integreze intr-o colectivitate normala de copii. De altfel, societatea romaneasca nici nu este suficient educata pentru a permite atat integrarea copiilor, cat si a adultilor cu dizabilitati, acestia neavand, practic, niciun viitor profesional. Departe de a fi un deget acuzator, acest material se doreste a fi un strigat de ajutor si pentru acesti oameni despre care cred cu tarie ca isi pot gasi locul si utilitatea in societatea noastra.
Pana acum am pledat incontinuu pentru ca dumneavoastra, parintii, sa faceti tot posibilul pentru a petrece cat mai mult timp cu copilul/copiii dumneavoastra si pentru a raspunde "prezent" la orice solicitare care ii implica pe acestia. Trebuie insa sa va spun ca la fel de important este si timpul pe care ar trebui sa vi-l alocati dumneavoastra pentru rezolvarea problemelor personale. Si, cand spun aceasta, nu ma refer la timpul de care aveti nevoie pentru rezolvarea problemelor de serviciu, si nici a timpului necesar pentru indeplinirea multiplelor responsabilitati pe care le implica "meseria de parinte". Cand spun acest lucru, ma refer la un timpul de care ati avea nevoie pentru a va satisface un capriciu, pentru a va ocupa de hobby-ul dumneavoastra, pentru a va deconecta si a va relaxa. Stiu ca societatea de astazi este una foarte ocupata. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu sintagma „n-am timp pentru mine!”. Trebuie sa va faceti. Incercati sa distribuiti rational treburile familiale intre toti membrii acesteia. Nu va mai straduiti sa rezolvati singuri totul. Nu este nevoie de acest sacrificiu. Mai mult, chiar familia va avea de castigat, ca sa nu mai vorbim de dumneavoastra.
Oricum, toata lumea stie ca nimeni nu este de folos daca este extenuat. Deci, cand spun „timp personal”, ma gandesc evident la relaxarea de care are nevoie orice om, cu atat mai mult, cu cat in familia respectiva exista un copil cu nevoi speciale. Pentru ca se stie: un astfel de copil solicita la maximum resursele psihice si fizice ale parintilor, in special ale mamei. Asadar, dragi mamici, invatati sa acceptati ajutorul celor din jur. Cand spun acest lucru, va rog sa aveti incredere ca si altcineva poate duce la indeplinire unele sarcini, la fel de bine ca dumneavoastra. De aceea, sfatul meu este ca, atunci cand cineva din sanul familiei se ofera sa va ajute la o anumita problema, sa nu refuzati. Si, chiar daca, poate, prima data nu va rezolva excelent problema, nu criticati. Critica nu a fost vreodata constructiva. Multumiti-i sincer pentru incercarea de a va ajuta si, data viitoare, cand il veti mai solicita, aveti grija sa amintiti si detaliile care nu au fost respectate prima data. Un zambet si o vorba buna pot face minuni. Reprosurile sunt niste „inchizatoare de drumuri”, niste bariere in calea unei bune comunicari. Or nu de asa ceva aveti nevoie. Asa ca: daca puteti sa-i lasati pe cei mici, in conditii de siguranta, in grija bunicilor sau a unor prieteni responsabili, nu ezitati. Nu trebuie sa va faceti procese de constiinta. Un copil nu are ce cauta la Ateneu sau la anumite spectacole de opera sau de teatru, care se adreseaza, evident, adultilor. Ca sa puteti darui iubire si intelegere, trebuie sa va hraniti sufletul cu ce are el nevoie. Nu puteti darui, daca dumneavoastra va simtiti coplesit de responsabilitati. Or familia si, in special, copilul, au nevoie in primul rand de iubire. Asadar, aveti grija de voi, ca sa puteti avea grija asa cum trebuie de cei mici.